Într-o perioadă în care, cel puțin în România, discutăm parcă numai despre măsurile de reducere a deficitului bugetar, dar descoperim la TV tot felul de exemple de companii de stat ineficiente și de investiții absurde din bani publici, precum săli de sport în sate aproape fără locuitori, să vorbești despre sustenabilitate (ce termen mare!) pare un moft. Și totuși…
Ieri am făcut câteva drumuri scurte prin cartier și am simțit că mă lichefiez de căldură: 44 de grade la umbră nu sunt o glumă. Mai mult ca oricând, am apreciat străzile cu arbori mari, bogați, unde încă se poate respira. Când am ajuns acasă, am realizat că temperatura din interior, în ciuda arșiței de afară, era suficient de ok încât să nu fie neapărat nevoie de aer condiționat: locuiesc într-un bloc izolat termic și, foarte important, clădirea este înconjurată de tei și de nuci înalți și sănătoși. Pentru că zona este destul de verde, arată și bine – cel mai important, este o arie unde poți respira. Nu pot totuși să nu mă îngrijorez când mă uit la ultimele amenajări urbanistice din cartier, prin care nu sunt sigură că nu vor ajunge să moară încet, dar sigur, copacii de pe străzile dimprejur: peste tot a fost schimbat asfaltul vechi cu pavele care sunt montate până pe scoarța pomilor, fără să mai existe zonele vechi de pământ încercuit prin care arborii puteau primi apă.
Avem tendința să considerăm de mult prea multe ori că a vorbi despre sustenabilitate este ceva ce poate aștepta – nu neapărat pentru că nu ne pasă, ci pentru că vedem lucrurile ca fiind mult prea îndepărtate și, cumva, pentru că simțim că nu putem face diferența la nivel individual. De exemplu, în ciuda faptului că este lăudată ca fiind generația cea mai preocupată de climă, angajamentul Generației Z de a-și reduce impactul asupra mediului este în scădere peste tot în lume, de la 76% în 2020 la 68% în 2024.
Comportamentele sustenabile se diminuează, după cum arată cercetările, dintr-un sentiment tot mai puternic de inutilitate: la nivel global, generația Z nu vede clar cum poate susține prin acțiuni individuale un viitor mai bun. În România, consumatorii etici care sunt orientați atât către produse, cât și practici sustenabile, au venituri medii și peste medie, studii superioare și locuiesc în mediul urban, dar reprezintă numai 43% din totalul populației. Contează cât de mulți oameni sunt interesați de sustenabilitate, pentru că interesul lor este de obicei luat în calcul în politicile publice – cu cât mai mulți, cu atât mai multă presiune pentru luarea de decizii. Dar și atunci când nu este presiune publică, tot nu ne putem permite să amânăm măsurile de investiții verzi realizate corect și cu sens.
Riscurile inacțiunii
A amâna investițiile verzi sau a trata tranziția energetică ca pe o problemă secundară vine cu un preț pe care îl vom resimți din ce în ce mai acut. Intensificarea valurilor de căldură, a secetelor și a precipitațiilor extreme afectează deja agricultura și infrastructura. Inundațiile distrug drumuri și locuințe, iar perioadele de arșiță compromit recoltele și pun presiune pe rezervele de apă. Fiecare episod de acest fel înseamnă cheltuieli publice suplimentare, fie pentru reparații, fie pentru despăgubiri. De exemplu, numai în primele șase luni din 2025, incendiile de vegetație au distrus 208 000 de hectare de pădure în Europa.
Un alt risc major în amânarea investițiilor verzi este scăderea competitivității economice. Fără modernizarea prin investiții în echipamente și procese eficiente energetic (estimările arată economii de peste 30% la consumul de energie al firmelor), companiile rămân captive în tehnologii care consumă multă energie și resurse, ceea ce le crește costurile de producție și le reduce marja de profit. În plus, utilajele energofage necesită întreținere și reparații costisitoare și nu permit integrarea de soluții verzi – cum ar fi recuperarea căldurii, monitorizarea digitală a consumului sau automatizarea flexibilă. Ele devin veritabile frâne atunci când piața cere producție la comandă, termene de livrare scurte și amprentă de carbon redusă.
Inacțiunea mai are un efect colateral: accentuarea inegalităților sociale. Când se plătesc facturi mari pentru a încălzi sau răci locuințe, cele mai afectate sunt familiile deja vulnerabile, care au oricum venituri mici și costuri și mai mari, pentru că de obicei nu își permit decât case slab izolate. Mai mult, fără spații verzi și aer curat în cartierele aglomerate, bolile respiratorii și stresul termic îi afectează în primul rând pe cei care nu își permit să se mute în zone așa-numite „premium”. Să nu uităm că poluarea aerului în România este deja cu aproximativ 35% mai mare decât media UE (15.2 vs 11.2 μg/m PM2.5), ceea ce duce la 21 560 de decese premature anual.
Necesitatea unei logici de sustenabilitate
Suntem într-o perioadă de reorganizare din motive bugetare, deci o perioadă de decizii. Și dacă avem nevoie de ceva acum, este de eficiență aliniată cu ideea de sustenabilitate prin reguli clare, asumate și urmate de cât mai mulți: autorități, agenți economici, cetățeni. O termoizolație bună sau un loc de joacă umbrit nu sunt cheltuieli inutile, ci economii masive pe termen mediu și lung, atât pentru bugetul personal, cât și pentru bugetul public, atunci când sunt realizate coerent, structurat, cu respect pentru banul public. Dacă am extinde aceste măsuri la scară urbană prin replantarea de aliniamente stradale sau implementarea de acoperișuri verzi, am reduce costurile medicale asociate cu valurile de căldură și am scădea facturile la utilități; totodată, cartierele, foarte probabil, ar fi mai valoroase din punct de vedere imobiliar. Iar odată cu acțiunile vizibile de investiții sustenabile, ar fi transmis și un semnal către cei care se simt descurajați și care ar putea (re)deveni suporteri-cheie ai adopției de comportamente responsabile.
Desigur, există o condiție pentru a vorbi de investiții verzi care devin exemple de cum să nu îți furi singur căciula: ca acțiunile să aibă sens, ele trebuie să fie făcute cu cap și să nu fie doar de fațadă. Iar inacțiunea chiar nu este o soluție.
Problemele par a fi destul de evidente, iar necesitatea de a fi organizați și pragmatici în abordarea investițiilor verzi este vizibilă. Care este liantul pentru a face aceste acțiuni realitate? Un leadership responsabil, care abordează sustenabilitatea în mod pragmatic și disciplinat, care evită soluțiile heirupiste, care protejează pomii existenți în timp ce plantează alți copaci ori creează programe funcționale de investiții verzi în loc de cheltuit bugetul pe brizbrizuri urbanistice discutabile.
Aceeași logică a necesității abordării structurate și cu sens pe termen lung se aplică și mediului privat. În business, adopția sustenabilității ține de obicei de reputație și de misiunea asumată a companiei, dar uneori înseamnă și acțiuni de fațadă – din fericire, tot mai rar. Reglementarea strictă ESG din mediul de afaceri a dus la o scădere a numărului de companii corelate cu acțiuni de greenwashing cu 12% la nivel global în 2024 (și de 20% în sectorul financiar-bancar). Implementând criteriile ESG, firmele au la dispoziție un cadru de investiții verzi (și, în general, de adopție a sustenabilității) care este structurat, deși destul de birocratic. Totuși, de aici este doar un pas până la abordarea sustenabilității într-un mod strategic, cu obiective și cu logică pe termen mediu și lung – desigur, acolo unde există voință și viziune. Este timpul ca acest mod de abordare să devină regulă și pentru practicile din mediul public. Și vom avea surpriza plăcută să vedem că va duce și la eficiență.
Sursa imaginilor din articol: Canva.
Despre autoare: Florina Pînzaru este profesor universitar, având experiență managerială în calitate de decan, după ce a lucrat în marketing de corporație. A livrat numeroase traininguri și proiecte de consultanță de management, marketing și definire și implementare de politici și strategie. Este cercetător pe teme de management strategic și creare de valoare în contextul dublei transformări a adoptării digitalizării și sustenabilității.